Bunica mea.
Eu și fratele meu îi spuneam Tita, apoi toată lumea i-a spus așa. Ea a adus povestea grecească în moștenirea mea genetică, alături de o bucurie extraordinară de a trăi, călători și a avea mereu prieteni în jur sau cel mult la o vizită distanță.
Azi ar fi împlinit 100 de ani.
Cu ea am mers, în copilărie și adolescență, la toate piesele de teatru din București, cu ea mânca pe ascuns pufuleți (pentru că mama nu mă lăsa), cu ea am mers în vizite la unchi și mătuși, vizite superbe în care primeam mereu dulceață făcută în casă, servită frumos în farfurii fine, așa, ca pentru musafiri, dar mai ales unde primeam iubire multă și conversații serioase, de oameni mari 🙂
De la ea am învățat că a fi darnic înseamnă a fi bogat, avea mereu casă plină cu familia bunicului meu (au fost 14 frați, deci familie mare, vă rog să mă credeți), reușea mereu să umple masa cu bunătăți, chiar și în vremurile grele, a știut, când a fost nevoie, să ne facă dintr-un ou și 6 sandwich-uri pentru la școală, dar și să pună nucă fără economie când făcea baclavalele mele preferate.
Tot de la ea am învățat colinde vechi dar și cele mai frumoase romanțe pe care le fredona mereu prin casă.
Apoi, când am crescut și am stat ani buni cu ea după moartea bunicului, mi-a oferit exact ce aveam nevoie, aripi să zbor și încredere că voi face asta bine.
Mulțumesc mult, bunica mea dragă, Tita a mea, ești mereu cu mine, nu doar azi ❤️
